“Eu nu pot sa scriu decat ceea ce gandesc. Eu valorez cu condeiul atat cat valoreaza convingerile mele”

Camil Petrescu s-a impus în conştiinţa posterităţii ca personalitate a literaturii interbelice, ilustrând modernismul lovinescian atât în genul epic, cât şi în cel dramatic. Autor al romanelor de analiză psihologică „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930) şi „Patul lui Procust” (1933), dar şi al dramelor „Act veneţian”(1919), „Suflete tari” sau „Jocul ielelor” (1919-1919), el nu lipseşte nici din presa vremii prin articolele din revista „Cetatea literară”, nici din peisajul eseului, cea mai celebra conferinţă a sa, încadrată ulterior în volumul „Teze şi antiteze”(1938) fiind „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”.

Jocul ielelor

Ca dramaturg, Camil Petrescu amplifica si esentializeaza drama intelectualului, transpusa epic in romane, fiind preocupat de forma de manifestare a ideii ca mod de perceptie si de guvernare a lumii: “Noi trebuie sa asezam la temelia societatii viitoare postulatul: inteligenta nu greseste niciodata, toate greselile sunt istorice…” Ideea “noocratiei necesare”, a intelectului chemat, in sens platonician, sa conduca, lumea, este o stare de spirit si, in acelasi timp, o modalitate de a justifica transcendentul ideatic al personajelor chinuite de drama propriei constiinte. Toti intelectualii lui Camil Petrescu traiesc drame intense ale neconcordantei dintre real si absolut, fiind niste inadaptati, prinsi intr-un iluzoriu joc al ielelor, fara sa tina seama de faptul ca relativizarea fenomenelor, nu absolutul primordial, este adevarul dominant al acestei lumi intrate intr-un proces de entropie generalizata. Ei sunt obsedati de idei absolute, desprinse dintr-un sistem de principii fundamentat aprioric. Tragedia se produce exclusiv la nivelul constiintei.

“Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?..: Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa sunt ielele… pedepsesc. ..Nu le place să fie văzute goale de muritori”. 

Ideea

”Bibliotecile cu rafturi si zabrele
Sunt pline
De tomuri grele
Pergamente si colectii vechi nepretuite
Legate-m marochine,
In care zac oranduite
Ierarhic subt capitole si titluri
Mii si milioane de idei,
In zeci de mii de tomuri, anexe
Si opuscule
Cu pagini incarcate de calcule subtile
Ca mici desemne
-Arabescuri-
De cercuri seci, de semne
Si magice majuscule.

Dar in ele
Nu sunt decat cadavre de idei,
Caci scrisul tot
E doar gandire vested conservata
Si-nchisa subt formule si subt chei.

Batranii in halaturi vechi,
Cu ochelarii petrecuti dupa urechi,
Uscara
Insectele-n vitrina,
Ca specii rare
Salbatecii codri in ierbare,
Pamantul necuprins, in petece de harti,
Ideile, in prafuite carti.

Si-acuma toate poarta cifre
Si litere latine
In tomuri sigilate-n marochine;
Iar poezia lor,
Astmatice avanturi de simboluri
Zadarnic incercand sa urce-n goluri.

Dar eu
Eu am vazut idei.

Intaia oara, brusc, fara sa stiu,
De dincolo de lucruri am vazut ideea,
Cum vezi, cand se despica norii grei
Si negri
Zigzagul de argint al fulgerului viu.

Si de atunci
-Nelinistit de departarea suava si adanca
De toate talcurile, cheile-
Ca un bolnav cu ochii tintuiti de luna
Pe care norul o ascunde inca,
Fara durere, fara bucurie,
Eu caut in natura pretutindeni, ideile.

Atent si rabdator
Deci le pandesc prelung staruitor
Cum asteptam pe cand eram copil,
Privind prin crapatura gardului
Ograda si ruina caselor pustii
Sa vad cum se ivesc stafii.

Crescut din zilele de ieri,
Nelinistit de marile taceri,
Pandesc si azi prelung staruitor,
Caci si acum din lucruri si vederi
Ideea se aduna
Stravezie, dar precisa si intreaga,
Asa cum se incheaga
Subt privirea unui dervis,
O figura, pe apa unui lac,
In umbra limpezita de copac.

Dar de cate ori descopar, uimit
Cu-nfiorari de vesti rostite-n soapte,
-Freamat nocturn de ulmi-
Ca ideile-s de mult
Alaturea de mine, culmi
Imense si nebanuite, sosite-n noapte…

De-atatea ori
Ca niste munti colosi de ghiata
Plutind subt apa, venind prin palele de ceata.

Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinati si mistuiti launtric,
Cu sufletul marit
Caci am vazut idei.”

Teme şi motive

• Războiul – ca experienţă de viaţă trăită, o experienţă decisivă a intelectualului, războiul ca iminenţă a morţii este tragic şi absurd.

Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

• Introspecţia psihologică se regăseşte în majoritatea operelor sale, prin observarea vieţii interioare, prin analiză psihologică a conştiinţei personajelor.

Reprezentant: Patul lui Procust

• Intelectualul – cu dramele lui de conştiinţă – este prezent într-un cadru de existenţă obiectiv-socială, dominat de setea de absolut.
• Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevărate “monografii ale unor idei”.

Personajele

• Născute din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii lui Camil Petrescu sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment puternic (“singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”).
• Hipersensibile, amplificând semnificaţia unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporţiile unei catastrofe.
• Inadaptate superior, intelectuali intransigenţi într-o luptă continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind în nici un fel “geniul neînţeles” eminescian).
• Intelectuali lucizi, ei trăiesc pe drama inflexibilităţii conştiinţei, a pasiunii analizate cu luciditate: “Câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă.”
• Sunt încătuşaţi ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce trăiesc drame de conştiinţă, fiind însetaţi de absolut.
• Eroii lui Camil Petrescu sunt învinşi de propriul lor ideal, trăiesc drama destinului tragic, singurul supravieţuitor fiind Ştefan Gheorghidiu.
• Semnificaţia titlurilor reflectă starea interioară a personajelor, sugerând esenţa dramatică a conştiinţei, a aspiraţiei spre absolut.
• Autorul se identifică cu personajul principal (naraţiunea la persoana I) şi, deseori, replicile altor personaje exprimă concepţia şi opiniile lui Camil Petrescu.

”Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă la iluzia cunoaşterii absolute a omului. ” Nicolae Manolescu